Nu ştim să iubim

Uneori mi-ar plăcea să fiu o carte. Ce uşor ar fi doar să răsfoiesc nişte foi ca să ştiu cine sunt de fapt şi ce vreau.

     Aici nu vorbim despre iubire sau furia neputinţei. Aici vorbim despre amintirea unor zile când alergam fericiţi prin iarbă, fără să ne pese unde mergem sau când ajungem, despre nopţile furtunoase de vara când ne sarutam sub tei, despre certurile,nopţiile nedormite, beţiile sau glumele noastre.

     Iată-ne din nou la umbra lor, neştiind care este direcţia potrivită. Suntem şi noi ca alţi oameni, rătăcim in sens opus aceiaşi lume a dorului. Sau poate doar eu rătăcesc căutând prin mine răspunsuri la întrebări ce nici nu intrăznesc să le pun. De ce unul din cele mai grele lucruri este să îţi conştientizezi propriile sentimente ? De ce toate amintirile şi zâmbetele ce credeam că ni se cuvin şi ne-au fost furate cer răzbunare, de ce asteptăm intotdeauna intoarcerea roţii pentru ca apoi să o privim indiferenţi ? De ce nu ne putem despărţii de persoana iubită aşa cum odată ne-am si unit ?! În linişte, pace, armonie, fericire şi totodata puţin regret, apoi să lăsăm totul pentru ca altcineva să vină, să umple golul acesta din noi şi să ne arate ce nu a mers.

      Eu cred că oamenii nu ştiu să iubească. Ei niciodată nu se bucură şi spun : „chiar acum, chiar aici, sunt fericit !” . Ei intotdeauna se întreabă unde sunt, încotro se îndreaptă, cu cine, cum, de ce, de unde, când. Astfel se pierd undeva între iubire si blestem, uită să mai simtă si invată sa mintă, iar apoi când li se ia totul nu se gândesc decât la răzbunare.

      Eu, astăzi, renunţ oficial din funcţia de conducere si analizare asupra mea.

Vântule : iţi cedez ţie locul ! Eu, astăzi, pot spune oficial lumii : nu ştiţi să iubiţi !